Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Abecedar. Capitala (aproape) uitată

        de Cristian Pătrăşconiu

a. Judith Herrin e la a doua carte în limba română. Ambele: bijuterii pur şi simplu. Ambele, la aceeaşi editură specializată în bijuterii editoriale, Baroque Books and Arts.

ă. Judith Herrin e, ca să ştim de unde să o luăm, istoric britanic, profesor de studii bizantine şi de Antichitate târzie la Princeton University şi King’s College. A studiat istoria la Cambridge University şi a obţinut doctoratul la Birmingham University. A participat în calitate de arheolog la lucrările desfăşurate în siturile de la Atena şi de la Istanbul. Este autoarea unor lucrări fundamentale despre perioada bizantină şi a Evului Mediu timpuriu european, punând în dezbatere rolul jucat de creştinism în acest context.

â. O ştim la noi mai întâi graţie Miracolului Bizanţului – o revizitare şi o reconsiderare radicală a unui concept care are, nedrept, mult㠄rugin㔠pe el. De puţin timp, cu o carte-obiect, migălos şi în mare stil lucrată de editorii români, o ştim şi dacă nu o ştim e chiar bine să o descoperim, numită Ravenna. Capitala Imperiului.

b. Un accent important, un mic ocol totodată, şi un zece plus pentru o idee excelentă: la atât de eleganta Editură Baroque Books and Arts exist㠖 şi ce bine că există! – o subdiviziune a unei colecţii care se cheam㠄Savoir-Vivre Imperial”. Vizual şi descriptiv, despre această colecţie, la un click distanţă: https://www. baroquebooks.ro/savoir-vivre-imperial

c. Imperial, adică: despre „artă şi arhitectură somptuoasă, istorie socială, politică, militară, culturală, religioasă şi artistică, mit şi legendă, istorie şi poveste, îngeri şi sfinţi, palate, biserici, grădini, împăraţi şi împărătese, zarafi, diplomaţi, clarvăzători şi eunuci, uluire şi invidie, comerţ, monede şi taxe, fortificaţii şi apeducte, războaie, uneltiri, victorii, înfrângeri şi protecţie divină. «Savoir-Vivre Imperial» – între Orient şi Occident”.

d. Primele şase titluri ale colecţiei (ultimul, cum se va vedea din înşiruirea imediat următoare, aparţine chiar lui Judith Herrin): Constantinopol, capitala Bizanţului, Biserica Ortodoxă de Răsărit, Istoria pierdută a creştinismului, Introducere în istoria Bizanţului, Bizanţ şi Miracolul Bizanţului.

e. Cel de-al şaptelea titlu al acestei colecţii deschise e chiar Ravenna. Capitala Imperiului. Cartea este a unei „istorii minuţios argumentate a unei cetăţi aflate la apogeul imperial, într-o strălucită epocă pe care mulţi au preferat să o numească întunecată”.

f. E, aşadar, între altele, un document de reevaluare: a unei teme, a unei epoci, a unui loc aparte pentru istoria Europei. O reevaluare făcută în sensul consemnat – vai, prea târziu, pentru ca ruinele acestui oraş să nu devină o realitate teribilă în WWII – de un document al British Naval Intelligence Division: „Ravenna rămâne neegalată ca nucleu al artei creştine timpurii”.

g. Există, mărturia e chiar a autoarei, un ocol fertil care a făcut-o pe Judith Herrin să ajungă în postura de a scrie o asemenea carte. Cartea sa de debut, Formarea creştinismului (încă aşteaptă să fie tradusă la noi), face o panoramă a bazinului mediteranean ca „laborator” extraordinar în care s-a forjat creştinismul. A doua, Femei în purpură, evidenţiază rolul a trei împărătese romane care s-au opus iconoclasmului. O a treia – pe care, cum spuneam şi mai înainte, o avem şi în limba român㠖 face, în linia acestui demers atât de special, saltul decisiv.

h. E vorba, desigur, de Miracolul Bizanţului: existenţa surprinzătoare a unui imperiu medieval. O carte care deviaz㠖 fertil, convingător, drept (în sens etic) – de la opinia majoritară (impusă, vai, şi aceasta de modele marxizante sau neomarxizante de a înţelege şi de a scrie istoria): şi anume, aceea că Imperiul Roman se termină în primele decenii ale secolului al patrulea.

i. Bizanţul, spune Judith Herrin, „departe de a fi nesincer, supraierarhizat şi manipulator – după cum sugerează termenul de «bizantin» unui public occidental, folosit ca insultă indolent㠖 a durat din 330 până în 1435 graţie extraordinarei lui elasticităţi şi încrederi în sine”. Mai bine de un mileniu, mai bine de 11 secole în plus, aşadar.

î. Să notăm şi care este specificul combustiei acestei „extraordinare elasticităţi şi încrederi în sine”, cu atât mai mult cu cât aceasta are, cu asupra de măsură, legătură şi cu Ravenna pe care o povesteşte J. Herrin. Aşadar: „puterea lui (a Bizanţului) s-a consolidat pe întreita combinaţie dintre dreptul roman şi bravura militară romană, educaţia şi cultura greacă şi credinţa şi morala creştine”.

j. Ei bine, Ravenna e un „avanpost al Constantinopolului” (capitala Bizanţului). Un fapt semnificativ în legătură cu imensa uitare care s-a aşternut peste acest oraş: „nu cunoaştem numele nici măcar al unei singure persoane care a lucrat uimitoarele mozaicuri din Ravenna”. Mozaicuri din care, apropo, avem într-un potpuriu vizual câteva dintre cele mai relevante mostre.

k. Mai mult, sunt mozaicuri a căror poveste dă seama de condiţia actuală a cunoaşterii istoriei Ravennei: „anonimatul mozaicarilor de la Ravenna este în sine un simptom al pierderilor noastre enorme în ce priveşte cunoaşterea acelei perioade”.

l. Despre Ravenna se spune, îndeobşte, că înfloreşte în epoca „Antichităţii târzii”. Adică, în perioada care se întinde pe durata a aproximativ trei secole şi jumătate, între 402 şi 751, e, spun istoricii, acea „Antichitate târzie” care „a evoluat din lumea veche a Greciei şi a Romei dinaintea civilizaţiei medievale”. Ei bine, Judith Herrin nu „cumpăr㔠aceste argumente şi nici această sintagmă, „deoarece sugerează că epoca pare indisolubil legată de declin, ca o galerie de antichităţi”.

m. Ei bine, Ravenna cade, consideră Herrin, în afara logicii de discurs cu privire la „antichitatea târzie”. Pentru că, în perioada în care este fixată antichitatea târzie, e locul în care, bunăoară, apar semne ieşite din comun cu privire la creativitatea individuală (prin autobiografia - şi ce mai document intim & metafizic! –, lui Augustin, Confesiunile), se sistematizeaz㠖 cu efecte până în zilele noastre – codul legislaţiei romane, sunt conturate şi rafinate elementele care dau seama de(spre) legea canonică de tip creştin.

n. Un altul este, apreciază J. Herrin, termenul şi mai adecvat pentru a descrie acea Ravenna – Capitala Imperiului (& capitala aproape uitată astăzi): şi anume, ca ax central pentru „Creştinismul timpuriu”, un oraş care lasă bine în spate antichitatea greco-romană şi care „priveşte înainte spre o lume abia creştinată, căutând noi forme de organizare”.

o. Există la Ravenna o inscripţie ce datează din mijlocul secolului al V-lea, totodată datează de la mijlocul epocii de mare înflorire a Ravennei, o inscripţie ca o „punere în abis” pentru rolul esenţial, pivotal între două epoci majore pentru umanitate, jucat de acest oraş. În Ravenna, iată, din secolul al V-lea, e scris aşa: „Lasă loc celor noi, tu, nume vechi şi epocă vetustă!”.

p. În „caseta tehnic㔠a cărţii de faţă, să consemnăm, neapărat, că J. Herrin face uz de un mix metodologic: există o direcţie cronologică a cărţii, după cum e evident şi foarte profitabil şi un decupaj tematic (de zile mari!). Ravenna. Capitala Imperiului aduce spre cititor şi un potpuriu de portrete remarcabile ale marilor personalităţi care au populat acel/ acest spaţiu în epoca acestuia de mare înflorire.

q. Important: pentru ediţia în limba român㠖 reprodus la standardele cele mai înalte de performanţă, graţie unor maşinării tipografice de ultimă generaţie de la Monitorul Oficial S.A. – există şi un mini-album cu imagini color de o frumuseţe despre care nu e impropriu să spunem c㠄îţi taie respiraţia”.

r. Toate acestea dau seama, particular sau în sumă, despre splendoarea unei lumi, acum (aproape) apuse, acum (aproape) uitate, atunci, „o lume nouă în curs de apariţie, însoţită de toată încrederea şi confuzia induse de o mare schimbare”.

s. O paranteză, şi ea importantă, căci conţine un elogiu binemeritat: Ravenna. Capitala Imperiului e tradusă din limba engleză în româneşte la Baroque Books and Arts. Şi anume, de către Mihai Moroiu, unul dintre cei mai valoroşi tălmăcitori de cursă lungă, din engleză, dar şi din germană, pe care îi avem. Ravenna. Capitala Imperiului este, cum spuneam şi la începutul acestui text, o bijuterie şi pentru că traducerea românească îi aparţine domnului Moroiu.

ş. Revenind la carte, şi la „personajul” său principal, să notăm (invitând la lectura cărţii, pentru demonstraţia fastuoasă a ideii) că Ravenna, în epoca sa de maximă glorie, „era un oraş a cărui importanţă se întemeia pe poziţia sa geografic㔠& c㠄era un centru de conectivitate par excellence”.

t. Chiar dacă, la fel ca Veneţia de mai târziu, oraşul era construit pe bancuri de nisip şi piloni de lemn, cu poduri peste numeroasele canale din jurul şi din mijlocul oraşului. Menţionez aceste detalii – le sistematizez, de fapt, împreună cu J. Herrin – şi pentru a semnala ce uimitor destin a putut avea acest loc, un loc geometric al puterii vreme de câteva secole, dar şi un loc a cărui forţă stă şi în suma de fragilităţi pe care le deţine.

ţ. În alte cuvinte, aici, unde puterea se aşază şi se forjează pe apă şi pe nisip, se naşte şi se întăreşte lumea creştină, cu, încă o dată, ecouri, nu puţine, până în zilele noastre.

u. „Forţele formidabile care divizau Mediterana şi aveau să ridice o nouă aşezare în jumătatea de vest a lumii romane”, notează Herrin, „erau activate, concentrate şi în parte definite de Ravenna”.

v. Ceea ce înseamnă, în mod direct, că istoria care se spune şi care trebuie să se spună despre Ravenna este departe de o istorie simplă.

w. Dimpotriv㠖 e departe de „istoria unui simplu oraş, a conducătorilor lui şi a stilului de viaţă al locuitorilor săi. Este o relatare cu mult mai largă despre puterile de departe atrase către şi prin ea, care aveau să transforme Ravenna într-un autentic creuzet al Europei”.

x. „Săgeata” istoriei cronologice pe care o utilizează Judith Herrin nu se opreşte, fireşte, la anul 751 (borna care marchează, cumva, încheierea condiţiei solare depline a Ravennei). Merge, către noi, cei de acum, mai multe secole înainte, şi merge cu mare folos. Pentru că, într-o formulă succintă, această istorie de după istoria supremă a Ravennei, o istorie care ocupă aproape o treime din carte, (ne) vorbeşte despre o anume condiţie laminară a evoluţiei. Fire, mici sau mari, ale istoriei continuă s㠄curgă”, să se lege şi să se dezlege după coduri şi legi diferite şi, fireşte, să producă efecte în timp.

y. Ravenna acelor două-trei secole de splendoare şi forţă moare la jumătatea secolului al VIII-lea, dar nu moare de tot şi nici nu moare dintr-odată. E foarte interesantă de urmărit şi istoria prădărilor şi asediilor acestui oraş, precum şi, în egală măsură, a „lecturii” pe care o fac prădătorii & asediatorii Ravennei. Există, spre exemplu, la foarte mulţi dintre aceştia, o anume prudenţă în acţiunile lor, ca o formă de reverenţă, fie ea şi făcută cu cuţitul între dinţi, în faţa a ceva cu adevărat măreţ.

z. Nu în ultimul rând, să nu uităm: „fără Bizanţ, nu ar fi existat nici Europa Occidentală”. Or, Ravenna a fost (şi) un „avanpost al Constantinopolului”. Aşadar, Ravenna, acea Ravenna acum aproape uitată, e (şi) una dintre „pietrele de temelie” ale Occidentului. Şi, implicit, ale Europei.

© 2007 Revista Ramuri